O poveste care arată ascensiunea, puterea şi sfârşitul lui Ivar Kreuger, regele chibriturilor şi distribuitorul împrumuturilor de stat. A cucerit toată lumea, dar a sfârşit prost, cu un glonţ în inimă. A ajuns chiar şi în România – au trecut doar zece ani de când diferendul financiar dintre România şi Suedia a fost închis.
Ivar Kreuger, născut în ziua de 2 martie 1830 la Kalmar, în Suedia, şi-a luat la 19 ani diploma de inginer, cu specialitatea construcţia de maşini. Fabrica de chibrituri a tatălui nu l-a atras pe tânărul tehnician, dar îi făcea cu ochiul America, cu expoziţia mondială din Chicago.
În condiţii foarte modeste, Ivar a plecat în Lumea Nouă şi a încercat să-şi creeze o existenţă în marele oraş de pe Lacul Michigan. Neizbutind, a fost silit să primească o serie de slujbe (calea ferată, construcţii de clădiri), după care s-a întors în Suedia. Cu banii giraţi de tatăl său, înfiinţează firma Kreuger & Toll, întreprindere de construcţii. În 1911 s-a transformat în societate anonimă cu un capital de un milion de coroane. A înfiinţat filiale în Europa, cu o centrală la Berlin, şi a început să încheie tranzacţii cu materiale de construcţii.
Dar cu toate succesele, Kreuger era nemulţumit. Îl supăra faptul că afacerile lui erau în funcţie de modă, de conjunctură, de situaţia economică internaţională. Chibriturile erau însă independente de oscilaţiile politice, economice şi financiare, iar consumul lor mondial era în continuă creştere. Nu mai încăpea îndoială că chibriturile ofereau cele mai bune perspective pentru crearea de trusturi, cât şi pentru dobândirea unei averi mari. Chiar şi tatăl lui Ivar îşi datora averea fabricării de chibritur. Firma de construcţii Kreuger & Toll a fost transformată într-o societate administrativă care finanţa noua creaţie a lui Kreuger, Societatea Suedeză de Chibrituri. În şapte ani inginerul a fondat un trust al chibriturilor care se întindea pe toate continentele.
În Suedia exista Concernul Jönköping din care însă nu făceau parte fabricile consulului Kreuger. În anul 1912 Ivar a devenit directorul general al întreprinderilor întrunite în Concernul Förenade-Tändsticks. Imediat, el a introdus îmbunătăţiri însemnate în parcul de maşini, precum şi metodele americane de raţionalizare a muncii. De asemenea a ridicat atât de mult consumul, încât în câţiva ani a fost în stare să alinieze în faţa celor opt fabrici mai mari ale concernului Jönköping, zece fabrici proprii cu care ducea o crâncenă luptă de concurenţă. În anul 1915 valoarea producţiei lui Förenade se ridica la 12 milioane de coroane.
După izbucnirea războiului mondial, Suedia s-a văzut silită să se mărginească în alimentarea cu materii brute, pe cât posibil, la depozitele proprii. Abilitatea lui Kreuger în înfiinţarea de fabrici de fosfor şi de caliu, precum şi în crearea altor izvoare de aprovizionare cu materii prime, a silit pe Jönköping să primească propunerile lui de fuzionare a ambelor concerne. Förenade, cu 18 milioane de coroane, a preluat conducerea. O societate holding, Svenska Tändsticks A. B. a fost înfiinţată peste cele două concerne. Ea nu poseda fabrici proprii, ci stăpânea numai acţiunile lor – deci, întreaga industrie de chibrituri a Suediei, împreună cu nenumăratele ei societăţi afiliate. După acest model a transformat Ivar Kreuger şi firma lui, Kreuger & Toll, tot într-o societate holding care, în viitor nu avea să facă altceva decât să administreze şi să controleze acţiunile diferitelor întreprinderi. Ivar Kreuger stătea în fruntea celor două societăţi. Cum firma Kreuger & Toll făcuse afaceri foarte bune în domeniul construcţiilor, el avea fonduri suficiente la dispoziţie şi, ca atare, a putut să cumpere mai toate acţiunile Svenska Tändsticks, declarându-se astfel stăpânul industriei suedeze de chibrituri. Patria era cucerită.
A lucrat după unul şi acelaşi procedeu, cumpărând fabricile străine de chibrituri şi unindu-le apoi: Polonia, Letonia şi Danzig, au fost cucerite în felul acesta – producţia sporită cerea noi izvoare de materii prime, păduri, fabrici de maşini, pe care trustul le lua pe toate sub administraţie proprie. Cumpărări şi vânzări de terenuri în Germania inflaţiei şi a mărcii restabilite i-au adus câştiguri de milioane. În Suedia acţiunile întreprinderilor lui Kreuger se bucurau de aceeaşi stimă ca şi renta de stat. Industriaşi de vază îl numeau “Casa de economie a poporului suedez”, iar capitalul clasei de mijloc se refugia în tezaurele lui. Kreuger a întreprins abile manevre de bursă, a creat o specie nouă de hârtie de valoare, un fel de inscripţie ipotecară, avantajoasă şi pentru posesorul ei şi pentru el însuşi. A întărit faima trustului său împărţind un dividend de 25 la sută. Străinătatea lua parte activ la cumpărările de acţiuni după ce fuseseră emise acţiuni speciale pentru ne-suedezi, care, deşi purtau aceeaşi dobândă, nu dădeau însă aproape de loc dreptul la vot. Acesta rămânea un privilegiu al acţiunilor rezervate Suediei, dintre care mai toate erau în mâinile lui Kreuger.
Germania îi căzuse şi ea în braţe, iar după o oarecare luptă, şi America de Nord, unde lnternational Match Corporation administra 50 de fabrici de chibrituri cu un capital de 28 de milioane de dolari. Rockefeller, care fabrica şi el chibrituri, a trebuit să se plece în faţa Iui Ivar Kreuger. A venit la rând Japonia, a urmat India – 16 fabrici noi au fost înfiinţate. Apoi Belgia, care devenise o concurentă primejdioasă, Anglia, unde venerabila firmă Bryant and May, ale cărei cutii galbene sunt cunoscute oricărui călător prin Marea Britanie, a fuzionat cu firma John Mesters & Co. aparţinând trustului. Trustul Kreuger a ajuns să cuprindă până la urmă 35 de ţări cu 160 de fabrici de chibrituri şi 60.000 de lucrători. Australia, Asia de Est şi Centrală, Africa de Sud şi de Nord, America de Nord, Centrală şi de Sud – peste tot acelaşi tablou ca în Europa. Kreuger stăpânea fabricaţia de chibrituri a lumii cu excepţia unui singur stat foarte întins: Rusia sovietică.
1931 este anul în care puterea lui Kreuger a atins culmea: el poseda monopolul de chibrituri pe o suprafaţă de 2,5 milioane kilometri pătraţi cu o populaţie de 186.328.000 locuitori. Fără a fi deţinător de monopoluri, el stăpânea fabricaţia de chibrituri, în afară de Suedia, în Anglia, Finlanda, Austria, Olanda, Belgia, Italia, Danemarca, Bulgaria, Elveţia şi Cehoslovacia. 75 la sută din producţia mondială de chibrituri şi din exportul de chibrituri erau în mâinile lui Ivar Kreuger. După dările de seamă statistice anuale, împrumuturile pe chibrituri acordate de “trustul suedez” se ridicau la suma de un miliard şi 249 de milioane de coroane suedeze.
Ca urmare a afacerilor cu împrumuturi şi chibrituri, concernul Kreuger a pătruns cu încetul în întreaga economie.
Dar, în lupta dezlănţuită acum între America şi trustul suedez, Kreuger a întâlnit adversarul care avea să-l înfrângă, pe Morgan jr., stăpânul lui United States Steel Corporation. Morgan a izbutit să aplice duşmanului câteva lovituri – de pildă în România, unde Morgan i-a înlăturat pe suedezi, care ar fi pus mâna pe monopolul telefonului.
Organizaţia trustului suedez arăta cam aşa: pe deasupra tuturor era Kreuger & Toll, societate pe acţiuni din Stockholm. Ea controla patru mari departamente: societatea anonimă suedeză de chibrituri, cu toate fabricile din cele 35 de ţări, precum şi administraţia monopolurilor de chibrituri; domeniul intereselor în minereul de fier, cu vreo douăzeci de participaţii la mine şi societăţi de cale ferată; domeniul intereselor în lemn şi celuloză, cu vreo zece participaţii la întreprinderi de celuloză; societăţile holding, institutele financiare şi legăturile bancare cu Swedish American Investment Co. şi cu industria chimică.
O construcţie uriaşă, cu ramificaţii vaste, o construcţie a cărei ridicare, întreţinere şi îmbunătăţire, reclama sume extraordinar de mari.
Prăbuşirea trustului suedez a fost grăbită de criza din octombrie 1929 de la bursa din New York. Din nou, “Vinerea neagră” a jucat un rol fatal. Posibilităţile de procurare de fonduri pe termen lung erau de altfel foarte reduse. “Piaţa se golea de capital şi avea aproape aerul că se usucă”. Cu toate dificultăţile, Kreuger continua liniştit să acorde împrumuturi…
Dar, încet, încet, tot a început să întâmpine greutăţi în găsirea de bani. Timp de două luni a dus în America tratative esuate pentru a căpăta fonduri noi. În timpul acesta, însă, în primele săptămâni ale anului 1932, a ieşit la iveală escrocheria pe care Kreuger o făcuse cu societatea Ericson. Sfârşitul era aproape.
Între societatea Ericson şi o companie de telefon şi telegraf aparţinând grupului Morgan, se stabilise, ca urmare a unui schimb important de acţiuni, o anumită legătură. Suedezii preluaseră de la americani 400.000 de acţiuni, dând acestora în schimb 600.000 de bucăţi. Kreuger realizase în 1930 această afacere, convingându-l pe Morgan că societatea Ericson dispune de fonduri însemnate care, în cazul unei înţelegeri, ar putea fi de mare folos americanilor.
În ianuarie 1932 Morgan a socotit că a sosit momentul să facă uz de milioanele suedezilor. Dar, din nefericire, a trebuit să constate că marile fonduri ale societăţii Ericson nici nu existau în realitate. Ele constau în… creanţe asupra altor întreprinderi kreugeriene!
Imediat, Kreuger a fost pus sub supravegherea autorităţilor, iar după căteva tentative de a cădea la înţelegere cu partenerii, în ziua de 12 martie 1932, la ora 11 dimineaţa, Ivar Kreuger s-a sinucis, trăgându-şi un glonte în inimă.
Statul suedez s-a declarat gata să ia asupră-şi părţi din concern. Un administrator a fost numit pentru moştenirea personală a lui Kreuger dar, cu toată nesiguranţa care domnea, preşedintele bursei din New York, a înştiinţat publicul că obligaţiunile lui Kreuger sunt pe deplin acoperite. Deci, a rămas în picioare părerea că nu este cazul ca lumea să se alarmeze. Este, însă, curios faptul că grupul Morgan, care era bine informat, a tăcut şi nu a făcut nici o destăinuire publică. Dar nu se putea ascunde multă vreme adevărul, care trebuia să iasă la lumină.
La 25 martie un consiliu de administraţie compus din şase membri desemnaţi de conducerea trustului a adus la cunoştinţa publicului că situaţia firmei Kreuger & Toll pare a fi şubredă. De altfel, având în vedere întinderea şi legăturile încurcate ale întreprinderii, stabilirea definitivă a activului şi pasivului necesita o muncă de durată mai lungă.
La 6 aprilie, comisia de cercetări şi-a publicat raportul. Marea, copleşitoarea escrocherie, întrecea toate aşteptările. Este în afară de orice îndoială, se spunea în raport, că bilanţul societăţii încheiat la 31 decembrie 1930, deşi în concordanţă cu registrele, arată un tablou cu totul fals al adevăratei situaţii financiare. În conformitate cu directivele personale ale inginerului Kreuger, s-au făcut operaţiuni în registre care, pe de-o parte, înăturau creanţele societăţii faţă de Ivar Kreuger sau de alte societăţi afiliate, iar pe de altă parte, făceau să dispară datoriile societăţii faţă de alte societăţi afiliate, sau creeau din nou active însemnate în registre. Atât cât au existat în registre contraposturi pentru aceste active, ele au fost înregistrate, în cele mai multe cazuri, sub rubrici menite să inducă în eroare şi adesea la evaluări mult mai ridicate decât realitatea. Este desigur o imposibilitate să stabilim astăzi care era situaţia reală la 31 decembrie. Dar, toate cele precizate până acum, ne îndreptăţesc să credem că în bilanţ a fost arătată o situaţie cu mult mai bună decât era în realitate. În afară de aceasta, membrii comisiei de cercetări au declarat că şi conturile de profit şi pierderi ale societăţii ar fi fost falsificate.
Toate valorile reale ale lui Kreuger & Toll erau de multă vreme gajate, în cea mai mare parte în mâinile bancheriior americani. Banii pentru plata ultimelor dividende nu intraseră pe cale normală în casa societăţii. Ei au fost procuraţi ipotecându-se activul societăţii.
Dar, cea mai mare senzaţie a stârnit, însă, cazul valorilor italiene falsificate. Împrumutul italian, în jurul căruia Kreuger ţesuse misterul cel mai adânc, urma, chipurile, să servească la înarmarea flotei. Într-un compartiment secret din tezaurul lui Kreuger s-au descoperit aceste obligaţiuni. Cercetate cu atenţie, au fost găsite suspecte şi trimise la Roma pentru a se întreba guvernul italian cu privire la ele. Un jurist suedez i-a arătat lui Mussolini hârtiile. Ducele a declarat imediat că niciodată nu se încheiase vreun contract între Italia şi Kreuger şi a stabilit că semnăturile de pe efecte, ale directorului general al monopolurilor statului, Bosselli, şi ministrului de finanţe, Mosconi, erau false. Obligaţiunile falsificate erau destinate să figureze ca post de activ în bilanţul din 1931, după ce serviseră drept compensaţie pentru alte active care existau în registre, nu însă şi în realitate.
În adunarea generală convocată de S. A. „Kreuger & Toll” pentru ziua de 21 mai s-a adus la cunoştinţa acţionarilor că datoriile se urcă la circa un miliard şi 300.000 de coroane, faţă de un activ de 352 de milioane. Deficitul trecea, deci, de 648 de milioane de coroane. Datoriile personale ale lui Kreuger erau evaluate la 500 de milioane de coroane, la care se mai adăugau încă vreo 400 de milioane pentru garanţii preluate de defunct.
Numai puţine firme din concernul Kreuger, cum era de pildă trustul de telefoane Ericson, mai aveau ceva şanse să scape. Patru dintre directorii societăţii, acuzaţi de complicitate, au fost aduşi în faţa justiţiei. Toţi au declarat că nu au ştiut nimic şi că nu au comis nimic împotriva legii. Printre ceilalţi acuzaţi, unul singur, din casa căruia lipseau 800.000 de franci elveţieni, a fost condamnat la câteva luni de închisoare. Un altul, tot director şi el, a prezentat un certificat prin care să dovedească nu nevinovăţia, ci incapacitatea şi absoluta nepricepere în afaceri. Documentul era semnat de toţi funcţionarii directorului, care declarau că şeful lor nu ştia şi nu putea să ştie nici cel mic lucru din cele ce se petreceau S. A. Kreuger & Toll, pentru bunul motiv că era absolut incapabil să priceapă sau să sesizeze ceva. El a fost, ca şi ceilalţi acuzaţi, pus în libertate.
În România, amintirea afacerilor lui Kreuger a dăinuit până în anii 2000, când statul român a restituit datoria intrebelică faţă de Suedia. Datoria data din anii 1922-1934 şi consta în poliţe, cupoane cu dobândă, bonuri de trezorerie româneşti, precum şi din pagubele suferite de statul suedez în urma naţionalizării din România anilor 1948-1950. Baza pretenţiilor suedeze era un împrumut de 28 de milioane de dolari, acordat statului român în 1929 în schimbul obţinerii monopolului pentru fabricarea chibriturilor în România.
În 11 septembrie 2001, Parlamentul României a ratificat Acordul între România şi Suedia privind reglementarea pretenţiilor suedeze. România a plătit suma de 120 de milioane de dolari, în patru tranşe egale, datoria către Suedia fiind stinsă în totalitate în anul 2003.